Ultimele postări
      Marin Sorescu nu este (numai) „Iona”. În mulți trăiește această falsă impresie, un soi de analogie involuntară, împrumutată din anii de liceu. Puțini sunt cei care îl cunosc pe Marin Sorescu și în alte ipostaze - de poet, de romancier, de etern copil. 
     Undeva prin clasa a VII-a descopeream „Trei dinți din față”, o carte la care mă întorc când și când. Nu pentru acțiune în sine, ci pentru emoția care, pe fundalul ultimelor fragmente, mă face de fiecare dată să plâng. Poate pentru că felul în care am interpretat și am trăit romanul lui Sorescu (pasibil de a nu corespunde cu realitatea mesajului)  poartă pecetea unei povești cu care mă identific sau care, în orice caz, nu mă lasă rece. 
      În liceu, dramaturgie. „Iona” în frunte, ca pretutindeni. Manuale inundate de interpretări superficiale, reci, programate, o încercare personală de a privi opera altfel, analiză și comentarii. Atât.
    Tot în liceu, însă, l-am scos pe Sorescu-poetul de pe raftul bibliotecii. O zi întreagă am perindat orașul cu el de mână, într-o formă mai mult sau mai puțin (meta)fizică. Pe bulevard, în autobuz, în penumbra unor străzi lăturalnice, pe scările blocului, în fine, suficient cât să ne cunoaștem. M-am îndrăgostit de poezia lui, văzând-o atât de simplă, curată, dar profundă. Am ajuns să recit „Boala” și câteva versuri din „Scrisori din camera de alături ”, să le scriu pe caiete și foi asemenea unei adolescente îndrăgostite care însemnează pe unde apucă numele „lui”. 
    Am încheiat viața de licean primind în dar „Sonetele”.  Draga persoană care mi-a oferit cartea nu cred că avea certitudinea apropierii mele de opera lui Marin Sorescu - poate doar intuia. Nu știu dacă am putut exprima sau lăsa de înțeles fericirea care m-a cuprins când am zărit-o. În drumul spre casă, în leagănul trenului, citeam sonet după sonet. 



    Prinsă între „n” programe universitare, blocată încă undeva în perioada veche, simt adesea nevoia de a citi și altceva. Și „altceva-ul” ultimelor zile a fost colecția de „Sonete” soresciene, pe care nu o răsfoisem din acea zi cu destinația Acasă.
     Privit sub parcursul său istoric, sonetul (poezie cu formă fixă: două catrene și două terține de câte trei versuri) își găsește rădăcinile în Italia secolelor X-XI, răsfirându-se ulterior și în celelalte culturi europene. În literatura noastră, apare în secolul al XIX-lea, culminând în lirica eminesciană. Fascinația pentru sonet se menține, însă, și mai târziu, dovadă interesul scriitorilor noștri pentru o astfel de poezie. Printre ei, și Marin Sorescu.




     Volumul propus de editura Art cuprinde 239 de sonete sau, mergând pe linia titlului postării mele, 239 de sunete, pentru că fiecare poezie este sunetul unei emoții, reverberația unei trăiri. Lirica soresciană recapitulează mituri și epoci fundamentale, într-un limbaj curat care prefigurează o poezie aparent ușor de parcurs (la polul opus față de ermetismul lui Ion Barbu, spre exemplu). Cu toate acestea, jocul cu aluziile culturale este pe cât de provocator, pe atât de solicitant și aproape frustrant, dar te împinge să cauți, să cercetezi, sa pătrunzi și să ai, în ultimă instanță, șansa de a descifra o sensibilitate jucăușă, emoționantă.

    Conținutul sunetelor lui Marin Sorescu interesează prin autenticitatea unor trăiri mereu actuale: unele motive vin din Antichitate, traversează câteva epoci și poposesc în contemporaneitate. Eros, reflecție gravă, neliniște, satiră, demnitatea trăirii, mituri și motive biblice și istorice - toate purtând pecetea unui eu novator.   G.Sorescu

      La finele paginilor cu sonete, volumul oferă câteva fotografii din viața scriitorului. Astfel, după ce parcurgi poemele - fiecare ilustrând o altă latură, de la copilul nedomolit la bătrânul bântuit de ideea morții, de la artistul din umbră și până la romanticul incurabil -, cortina se ridică și lasă să se întrevadă El, poetul din spatele întregului spectacol, deopotrivă actor și regizor, spectator și critic. 
     Marin Sorescu trebuie simțit.
     Păstrat aproape.
     Provocat la o șuetă literară din când în când.
     Și neapărat - nelăsat în uitare.
   
    (Cartea poate fi achiziționată de aici.)
 
    Povestea lecturii într-o limbă străină (mai cu seamă, într-o limbă pe care nu o stăpânești suficient cât să îți permită o înțelegere fidelă mesajului) capătă un contur din ce în ce mai serios. Dar oricât de ermetic ar părea acest labirint, în realitate, porțile de scăpare sunt multe și se pot cu ușurință adapta fiecărui cititor care se lovește de această (doar aparentă) barieră.
    Engleză, spaniolă și franceză- limbile străine pe care le cunosc și pe firul cărora îmi conturez lecturile (deși, trebuie să admit, spaniola pierde teren din simplul motiv al „neexersării” ei). Dacă în cazul celei dintâi nu îmi amintesc impactul simțit odată cu parcurgerea unei cărți, în cazul francezei „trauma” este cât se poate de actuală. Altfel spus, am început să citesc în engleză undeva prin clasa a V-a, moment în care existența mea nu era presată de nevoia de a înțelege sensul unui text și de nerăbdarea care mă macină acum. Și în niciun caz de frustrarea de a nu descifra o fraza prea complexă. Citeam pentru că îmi plăcea; nici vorbă de analize, simboluri, semnificații. În schimb, am început să învăț limba franceză cu 4 ani în urmă. A fost vorba de o perspectivă de viitor. Ceea ce mă interesa era literatura, însă nu poți „face” (ah! urăsc expresia) literatură fără a avea abilități lingvistice care să îți permită să citești textul original. Astfel că, după lupte seculare cu gramatica, vocabularul, examene de limbă și alte provocări care mai-mai că m-au adus în pragul disperării, am ajuns nu numai să citesc în limba franceză, ci, mai mult, să fiu studentă a unei specializări în domeniu. Fapt pe care nu l-aș fi crezut niciodată (întortocheate căile destinului).




    Postarea în discuție nu se referă la parcursul meu educațional, dar intenția acestei (lungi) introduceri este de a motiva. Lectura într-o limbă străină este, la început, covârșitoare, mai ales dacă, asemenea mie, ești o persoană pentru care cititul cu dicționarul alături anulează orice urmă de plăcere. Esențial de înțeles, acceptat și memorat este faptul că drumul sigur spre facilitarea lecturii într-o limbă străină este cunoașterea acelei limbi. Altfel cartea nu îți va spune nimic. Dar cum reușim, totuși, să ne apropiem de o limbă străină într-atât încât să putem citi „coerent”, ușor, diminuând chinul? 


1. Gramatică+vocabular de bază
    Clișeicul „citim pentru a ne dezvolta vocabularul” se aplică într-o oarecare măsură, pentru că, în realitate, în momentul în care ai pentru prima dată contact cu o carte într-o altă limbă, ai nevoie de o bază, de un lexic care să îți permită descifrarea cuvintelor esențiale. Se adaugă, bineînțeles, gramatica. Poți cunoaște, spre exemplu, verbele unei limbi la infinitiv, însă conjugările lor, formele adaptate contextului îți pot oferi iluzia unor alte cuvinte (pe care nu le vei găsi nici măcar în dicționar). Într-adevăr, cititul constant și atent într-o limbă străină te ajută să îți îmbunătățești abilitățile lingvistice, iar, raportându-ne la cazul lecturii „de plăcere”, textele în original îți oferă o altă perspectivă, te apropie și îți relevă adevăratul stil al respectivului autor. Stilul și, în fond, semnificația nu pot fi dezvăluite, uneori, dacă nu poți „domoli” frazarea sau limbajul. Prin urmare, noțiunile elementare de gramatică și de lexic sunt o condiție fundamentală. Fără o astfel de „fundație”, nu ai pe ce clădi, nu ai ce să îmbogățești prin lecturile parcurse. Există multe modalități de aprofundare a celor două componente: de la metoda tradițională a cărților, cursurilor și până la vizionarea unor filme subtitrate în limba respectivă sau a unor youtuberi, la lectura presei, etc. .


2.Eternul prieten- dicționarul
    Slăvit fie cel care a „digitalizat” dicționarele pentru păcătoșii, asemenea mie, care nu au, în astfel de cazuri, suficientă răbdare pentru a răsfoi, răsfoi, răsfoi... Cel mai bun dicționar „virtual” pe care l-am descoperit, până acum, este cel oferit de Kindle (instalat deja pe astfel de dispozitive). Însă nu de puține ori aplicațiile conțin erori sau definiții deloc fidele sau potrivite contextului din care este extras cuvântul. De aceea, soluția sigură este recurgerea la un „DEX” al limbii respective. În cazul francezei, Le Petit Robert (la un preț, e drept, nu tocmai modic) este un prieten de nădejde. Dacă preferați, totuși, să folosiți aplicații, vă recomand să citiți review-urile lăsate de alți utilizatori (pertinente, uneori) sau să alegeți o aplicație contra-cost. Pentru că, nu e așa?, nimic bun în viața nu este gratis... 


3. Fișe de lectură
    Experiența în domeniul filologiei mă împinge să pledez pentru fișele de lectură. Cu toate că există un tipar tradițional, recomandat, pare-se, și în școli, modelul meu de fișă de lectură se abate de la el și cuprinde, printre altele, și o secțiune de lexic. Referindu-mă la cărțile în limbi străine, întocmesc o astfel de listă de cuvinte pentru fiecare lectură parcursă. Obișnuiesc să subliniez, să lipesc post-it-uri sau să țin aproape o coală pe care notez cuvintele necunoscute, completând ulterior și sensul lor. Le (re)citesc frecvent și obișnuiesc să fac propoziții cu ele sau să mă joc închipuindu-mi în ce context le-aș putea utiliza, asigurându-mă astfel că mi se întipăresc în minte.


4. Ce citim când nu știm să „citim”?
    Una dintre cele mai mari greșeli pe care le face un cititor novice este să se aventureze în lectura unei cărți dificile. A începe să citești într-o limbă străină alegând un roman clasic, de exemplu, va reprezenta mai curând un exercițiu obositor și inutil. Pașii mici creează până și cele mai lungi drumuri. În general, se recomandă literatura contemporană, pentru că limbajul este mai accesibil, cuvintele sunt mai aproape de ceea ce „cunoaștem”. Eu recomand pași și mai mici: poveștile, basmele, poeziile și articole (de presă, de exemplu).  Astfel de texte au un dublu rol: mai întâi, te familiarizează cu limbajul, cu topica, structura frazei și, apoi, te ajută să cunoști (parțial, într-adevăr) elemente de cultură și civilizație, utile în lecturile mai avansate. Ușor, ușor gradul de dificultate al lecturilor crește. Am descoperit de curând la o librărie de carte străină din București o reeditare a romanelor clasice, într-un limbaj accesibil, și cu o serie de exerciții de lectură, într-adevăr utile. Recomand, la început de drum, astfel de cărți ca exercițiu de acomodare cu limba. 

5. Nu renunța!
    Multe cărți am abandonat, multe creioane am rupt și multe coli și-au găsit sfârșitul aruncate la întâmplare din pricina nervilor pricinuiți de neputinței de a înțelege un text. Primele lecturi sunt anevoioase, însă, odată parcurse, apetitul pentru cărțile străine se deschide, iar abordarea se simplifică. Perseverența este cea care convinge reușita să se arate.

    Se cuvinte, poate, să clarific faptul că nu ofer rețete, ci doar sfaturi sădite de propria experiență. Și că ceea ce cântărește cel mai mult este, așa cum am menționat anterior, perseverența. Numai așa limba se va „deschide” în fața voastră







  Între mine și proza scurtă există o distanță, pe care numai Borges a reușit să o remedieze. M-am imaginat, într-o vreme, scriitoare de proză scurtă (mult spus, e drept, însă îmi creasem un obicei din asta), dar iluzia s-a risipit pe cât de repede s-a și născut. Am rămas doar cititoare, însă prea puține și vagi au fost legăturile mele cu specia.
   Mi-am propus să citesc iocan încă de când am aflat de apariția sa. A fost un pariu cu mine, o curiozitate, o nevoie de a descoperi autori români, de a vedea un alt fel de a nuanța idei. Nu regret. A fost o adevărată încântare să observ coeziunea dintre text, fotografii, biografiile scriitorilor (majoritatea tineri). Trăiesc în continuare convingerea că iocan e un pas semnificativ pentru ceea ce am putea traduce prin istoria literaturii noastre, chiar dacă își asumă riscul de a vorbi despre și printr-un gen prea puțin cunoscut și exploatat la noi. Sunt sigură că va fi un ecou în și peste timp și tocmai din această siguranță a venit  dorința  mea de a încerca să vă conving să îi oferiți o șansă. Repezit, pe scurt, nu foarte reușit, în pauza de învățat dintre două examene care îmi bântuie weekendul: 3 motive pentru care trebuie să citiți această noutate editorială.


    1. iocan trasează o nouă direcție în literatura română contemporană, pentru că, fără a propune o temă comună autorilor, îmbrățișează proze scurte care ancorează în cotidian, îl exploatează, se întorc în el. Nimic fantasmagoric, doar aceeași lume, în care cu toții ne regăsim, dar care este privită prin lentile diferite, din unghiuri diferite, prin teme redate neașteptat. Atenția fiecărui scriitor este centrată asupra unui fapt aparent banal, dar care capătă trăsăturile unui microcosmos după ce reușești să pătrunzi esența scrierii. E un permanent joc cu realul, cu experiența, un joc ce pendulează între un ton netru, umor, dramă și care te face să te minunezi de puterea imaginației și a talentului de a da glas unor aspecte aparent tăcute. 

    2. iocan promovează scriitori cu adevărat buni, într-o vreme în care avantajul financiar deschide poarta publicării oricărei pseudo-scrieri (maculatură, cum îmi place să o numesc). Deși există diferențe de valoare între autorii aleși, potențialul și capacitățile lor sunt remarcabile (ajungi să te întrebi unde s-au ascuns până acum). În fapt, acest contrast se datorează, pe de o parte, subiectivismului cititorului și, pe de altă parte, faptului că, având de-a face cu o serie de scriitori, este imposibil să nu simți o oarecare ierarhizare a valorii, în urma lecturii lor. Dar calitatea respiră. Avem, în sfârșit, de-a face cu o literatură meritorie. În plus, revista ne (re)aduce în atenție nume mari, prin inserarea de texte aparținând unor autori precum Faulkner. 

    3. ...pentru că e o provocare cu tine însuți, aventurându-te în lectura solicitantă a literaturii postmoderne și, mai mult, a prozei scurte care, în pofida dimensiunilor reduse, este densă și greu de penetrat. Este un exercițiu de lectură, un exercițiu de interpretare și aprofundare a unor tehnici de scriere, un exercițiu psihologic dacă accepți pactul cu autorul și decodifici trăirile și experiențele expuse.

    Textele din iocan sunt lecturi lejere, în general, dar care te prind într-un vârtej de semnificații pe care le poți rata. Au fost proze pe care le-am citit și recitit și simt și acum că nu mi-au spus nimic. Am rămas cu o oareșce frustrare, pentru că nu știu dacă exigențele mele au fost prea mari sau dacă, într-adevăr, nu am găsit încă o cheie de interpretare potrivită. Asupra lor, cu siguranță, mă voi întoarce. Așa cum mă voi întoarce și asupra prozei preferate, „Părinții”, a tinerei Diana Bădică, un text despre ecoul pe care atitudinea celor mari îl are asupra celor mici, despre lumea stranie a maturității în relație cu înțeleptul univers nebănuit al puerilului. Sau, pe scurt, un text despre relația cu „ei”, despre familie așa cum o trăim, poate fără a recunoaște. 
    Cu speranță că (neinspirata) mea înșiruire de impresii și motive v-a convins, vă anunț că revista se află deja la al treilea număr și poate fi găsită atât în librăriile fizice, cât și în cele online.. Îi doresc să fie cât mai longevivă. Pentru că avem nevoie de o gură de aer proaspăt, de scrieri și scriitori de calitate, într-o literatură națională, parcă, ștearsă și dezorientată azi.


    
    Cu toate că am făcut un legământ cu mine însămi cum că nu voi mai posta pe blog următoarea perioada și mă îmi voi dedica timpul sesiunii (acest „balaur” al facultății, pe care sper să îl îmblânzesc cu succes), iată-mă scriind o nouă recenzie. Ceva tristețe se strecoară printre (g)rânduri, pentru că romanul despre care discutăm azi este ultimul dezbătut în cadrul atelierelor de Tehnică de Lectură, din acest semestru. De altfel, atelierul cel mai drag mie.

    Despre Virginia Woolf și relația „tumultoasă” pe care o împărtășim cred că am mai vorbit pe blog. „Spre far”, „Orlando” și chiar „Valurile” s-au soldat,în cazul meu, cu un eșec de lectură . În pofida poeticității care îi definește stilul (ea însăși considerându-se, de altfel, mai degrabă poetă), plurivocitatea scriitoarei mă doboară de fiecare dată. Cred că nu am ajuns, încă, la acel stadiu al autocontrolului care să îmi ofere răbdarea de a suporta monstruozitatea frumoasă a unor asemenea scrieri. Prin urmare, când am aflat că mă lovesc din nou de Woolf, mi-am derulat un întreg scenariu sumbru în minte: încă o carte pe care o voi începe și, la fel de repede, o voi abandona.
    Iată că mi-am înșelat așteptările și am reușit să duc la capăt lectura cărții „Doamna Dalloway”, un roman pe care l-am îndrăgit, deși menține plurivocitatea, nota de ambiguitate și relatarea „în cascadă”.
     Acțiunea, cu nimic inovatoare, se rezumă la o zi din viața Clarissei Dalloway, în care aceasta pregătește o serată la care sunt invitați oameni din înalta societate a vremii. Dimineața trezește, însă, trecutul, pentru că Peter Walsh, prieten din tinerețe, vine să o viziteze. Același Peter Walsh care, cu ani în urmă, o ceruse în căsătorie, izbindu-se de refuzul ei cutremurător. Același Peter Walsh care își găsește refugiul în iubiri pasagere și care îi mărturisește că este îndrăgostit de o tânără cu doi copii, al cărei divorț trebuie rezolvat...
    Comunicarea dintre cei doi depășește bariera cuvântului. Replicile dialogurilor se succed în planul conștiinței, fiecare având, parcă, acces la gândurile celuilalt. Există o telepatie și, chiar, o predestinare neîmplinită, însă, în firea legăturii lor. Pentru că orgoliul și dorința de apartenență la înalta societate o îndepărtează pe cândva tânăra Clarisse de viața profundă pe care ar fi putut să o trăiască alături de Peter. Drama trecerii timpului amprentează personajul feminin al cărții, care cochetează cu gândul sinuciderii, dar care (re)găsește, în final, entuziasmul șansei de a fi. În paralel, pe aceeași temă a suicidului, se conturează destinul lui Septimus Warren Smith, personaj care trăiește o traumă pricinuită de participarea în război (traumă obișnuită în rândul soldaților din Primul și Al Doilea Război Mondial). Septimus se teme de singurătate, aude voci, (se) urăște, nu poate să simtă, devine actor într-o lume proiectată, la care numai el are acces și care, pentru ceilalți, se traduce prin „nebunie”. Drama sa contrastează cu opulența destinului Clarissei pentru care Septimus devine lecție, salvând-o.
     Deși întinderea temporală este redusă, cartea șochează prin felul în care amplifică impresiile, gândurile, percepțiile personajelor pentru care fiecare detaliu nesemnificativ devine simbol. Fluxul conștiințelor curge lin și fiecare fapt (fie el obiect, individ, eveniment, trăire) este privit prin reflecțiile personajelor. Cititorul vede lumea, judecă, meditează prin ochii personajelor. De aici și impresia de „aglomerație” pe care lectura ți-o oferă. Simți intensitatea acelei zile, pentru că trăiești odată cu personajul, te încarci cu sentimentele, uneori contradictorii, pe care acesta le învie, cunoști suișuri și coborâșuri, suspans, nerăbdare și, când crezi că anticipezi totul, firul narativ ia o altă întorsătură. Timpul ființelor de hârtie se dilată, deci, odată cu cel al cititorului, concretețea temporală devenind doar un cadru, umplut, însă, de „n” amintiri, cugetări, crize existențiale. 

    Cuvântul „timp” își despică păstaia; își revărsă asupra lui belșugul; și de pe buzele lui se desprinseră, fără voia lui, ca niște cochilii, ca niște așchii de rindea, cuvinte dure, albe, nepieritoar, care zburau să se fixeze într-o odă închinată Timpului(...).”

     Micro-romanul Virginiei Woolf este dovada talentului scriitoarei de a mânui timpul, într-o manieră care să amprenteze conștiința personajelor, transformând lectura într-un joc sau labirint psihologic. Poeticitatea despre care vorbeam anterior se regăsește și aici. Ritmul frazei este ritmul pulsului, ritmul trăirii, al timpului subiectiv care crește și se prăbușește alternativ, ornamentat de metafore, anticlimax și comparații rafinate. O lectură solicitantă, dar care te lasă, în final, cu satisfacția împlinirii provocării...și cu o posibilă retragere introspectivă, care te îndeamnă să meditezi asupra vieții, morții, valorilor primordiale, dar mai ales asupra lui „acum”.
     


     Ianuarie înzăpezit, cursuri suspendate, Internet care mai mult mă trădează decât îmi ține partea, ciocolată caldă și lopeți care lovesc brutal gheața de pe scările căminului. Rețeta perfectă pentru a-mi trezi pofta de a scrie o recenzie (după o perioadă, e drept, destul de lungă, de absență).
    Dacă în ultimele postări ne-am „crăciunit” cu totul, e vremea să ne întoarcem la lucruri serioase, căci singura urmă de sărbătoare pe care o mai avem e blocată și ea, pe undeva, din cauza nămeților. 
    Cum facultatea și-a reintrat în drepturi, lecturile mele se învârt din nou în jurul literaturii vechi. Dar printre cronici, letopisețe și istorii s-a strecurat și ceea ce numeam în liceu „lectură de plăcere”: mai exact, una dintre cărțile cumpărate de la Gaudeamus (deja îmi e dor!), pe care am citit-o „în reprize” și lacrimi. 




    „Patria mea era un sâmbure de măr” nu mi-a fost recomandată și nici chiar numele scriitoarei nu m-a convins să o cumpăr, tangențele mele cu opera Hertei Müller fiind vagi. Un impuls nejustificat și am „înșfăcat” cartea de pe rafturile standului Humanitas, răsfoind-o încă de pe drumul spre casă. Singura predestinare în care cred la nivelul legăturilor este cea dintre cărți și oameni. Se confirmă și de această dată că „mi-a fost dat” să citesc aceste confesiuni, să mă schimb, să văd altfel, cu și prin ele.
    Apărută în 2014, tradusă la noi doi ani mai târziu, cartea cuprinde interviurile inițiate de jurnalista austriacă Angelika Klammer și scriitoare. De la tabloul copilăriei la sat, la imaginea artistului încercat de greutatea propriilor idei, „Patria mea era un sâmbure de măr” reia viața Hertei Müller cu tot tragismul și zbuciumul ei. Povești ale copilului de odinioară, întâmplări din parcursul „scriitoricesc”,explicații despre credințe și idei exprimate în operele sale, toate își găsesc locul în interviurile amintite. Dar, pentru mine, de departe cele mai impresionante confesiuni au fost cele cu privire la Securitate. În fapt,titlul însuși reia un vers pe care scriitoarea obișnuia să îl repete înainte de interogatoriile de la Securitate pentru a se încuraja:

Patria mea era un sâmbure de măr,/ căutându-mi drumul între seceră și stea.

     Fabrica în care lucrează se transformă într-o perpetuă cursă; există chiar locuri ascunse, special amenajate pentru cei aflați sub controlul Securității. Apropierea dintre tânăra Herta Müller și ceea ce am putea numi elita vremii o aduce în ochii organelor de control. Până și locuința devine un loc nesigur, împânzit de microfoane și de semne nefaste din partea oamenilor trimiși pentru a propaga teama (o secvență în nota ororii este cea în care găsește în buzunarul paltonului un deget). Deși „vinovați” doar pentru opoziția față de mentalitatea injustă a regimului, cei interogați ajung să se teamă de propriile mărturisiri, astfel că se întâlnesc periodic pentru a-și repeta unii altora răspunsurile date la întrebările Securității. Trăiesc în permanență cu groaza dispariției bruște. Unii mor nejustificat, alții se sinucid pentru a se elibera. Siguranța zilei de mâine este aruncată în aer. Oamenii ajung să se teamă unii de alții, la gândul posibilității de a fi informatori. Scriitoarea ajunge chiar să își piardă biroul, dar continuă traducerile pe scările fabricii. Nu renunță la deja sumbrul loc de muncă, pentru că nu vrea să le ofere satisfacție. Pentru că speră, crede și își urmează șansa. Demnitatea, curajul și puterea sunt de o forță inimaginabilă. Și, totuși, pe fundalul negru al unei societăți absurde, geniul creator se înalță. Și cea care cândva scria pe scările unei fabrici josnice, ajunge pe frontispiciul „Arcului de Triumf” al literaturii universale.
    
    Am ajuns să scriu de singurătate, a fost cea de-a doua mare singurătate. Prima fusese singurătatea sătească din vremea când încă nu cunoșteam cuvântul „singur”, fiindcă lipsea din dialectul satului. pag 53

    „Patria mea era un sâmbure de măr” trece de granițele interviului, pentru că, în contrast cu întrebările jurnalistice, poate reci, poate obiective, răspunsurile scriitoarei mângâie o durere care se simte încă. O lectură facilă ca structură, frază, limbaj, dar solicitantă afectiv. Sensibilul, transfigurarea artistică relevă scriitorul din spatele omului. Fiecare amintire, fiecare episod, oricât de dureros, pare atât de actual. Simți că simți odată cu ea. Am plâns în mine și în afară pentru că nicio întâmplare aici relatată nu e ficțiune. Am plâns pentru fiecare sinucigaș, pentru fiecare plâns al celor urmăriți, poate chiar și pentru sufletele celor care credeau într-un regim ce le-a adus, într-un fel sau altul, sfârșitul. Și pentru multe altele care nu pot fi cuprinse, oricât mi-aș dori, într-o recenzie.
    În final, am plâns de fericire pentru un destin împlinit. Și cred cu tărie, oricât de crud ar suna, că suferința, groaza, nefastul au contribuit la ceea ce Herta Müller este azi. Un simbol pentru literatura de pretutindeni, dar, mai presus de asta, un model, dat fiind că a avut puterea de a transforma grotescul în artă sensibilă. Pentru asta nu putem decât să îi mulțumim, citind-o, recitind-o, simțind alături de ea.
     2016, 2016...ai ajuns la final. Nu știu cum ai trecut atât de repede, însă aici, pe blog, ai lăsat amprente pe care simțim nevoia să le amintim. Ce am făcut in 2016?
  • 43 de postări;
  • am ajuns la peste 520 de like-uri pe pagina de Facebook;
  • ne-am extins și pe Instagram
  • am organizat un concurs;
  • am pornit „Găsește-mi o carte!”, oferind sugestii de lectură pentru peste 150 de persoane (având, în continuare, pe lista de așteptare 50 de persoane, prilej cu care ne cerem scuze pentru întârziere, însă timpul, pare-se, nu ne este aliat);
  • am lansat colecția de semne de carte Printre(G)Rânduri;
  • am obținut prima colaborare.
    Dar, cel mai important, ne-am ambiționat, am crescut și am dat contur planurilor pentru 2017. Vă mulțumim pentru că ați fost și în acest an (al doilea an al blogului) alături de noi și vă așteptăm cu noi discuții cu și despre cărți. 2017 să vă împlinească toate dorințele și să vă ofere șansa de a descoperi oameni, experiențe și cărți care să vă înalțe! Până atunci, lectură plăcută și gânduri bune!




    În prag de an nou, listele de planuri se aglomerează. Ne propunem să fim mai buni, mai înțelepți. Ne promitem să nu repetăm greșeli. Ne coasem dorințe și ambiții pe care suntem siguri că le vom îndeplini în noul an. Nu știu de câtă forță și răbdare va dispune 2017 pentru a ne oferi răgazul de a fi altfel. Speranța, însă, rămâne.
    Și, cum planurile în materie de lectură există și sunt din ce în ce mai prezente, îndeosebi în mediul virtual, am pregătit un (mini) Reading Challenge pentru anul care ne așteaptă. E o idee destul de îndrăzneață să mă „bat” cu GoodReads pe supremația unei provocări de lectură, însă nu țintesc popularitatea. Gândul cu care am conceput provocarea de lectură este acela de a motiva și de a oferi idei celor aflați într-o pană de inspirație în ceea ce privește lectura. 
     



    Ce a vrut să spună autorul prin poza de mai sus? Pe lângă faptul că este mândru de bradul de Crăciun (pe care îl folosește ca fundal pentru mai mult sau mai puțin strălucitele sale poze), a dezvăluit câteva dintre cărțile „bifate” pe reading challenge-ul de mai jos. Da, în 2017 vreau să devin cititoare fidelă a revistei „Iocan” (pe care am citit-o, pare-se, din doi în doi, căci am pierdut cel de-al doilea număr, dar m-am asigurat că îl citesc pe primul și, de curând, l-am achiziționat pe al treilea). La capitolul „Ultimele apariții”, Ana Blandiana se înscrie cu succes cu ale sale „Povestiri fantastice” (carte cumpărată de la Gaudeamus, dar care mă așteaptă, încă, și probabil mă va mai aștepta o vreme). Și, pentru a mă întoarce în universul copilăriei, la ceea ce presupun a fi prima carte citită, mă voi relaxa în compania lui H.C.Andersen și a Fraților Grimm (în speranța că nicio vrăjitoare nu mă va închide în vreun turn sau căsuță de turtă dulce- asta nu sună atât de rău, totuși...).
    Cât despre celelalte provocări de pe listă și cărțile pe care le voi alege pentru fiecare, în postările viitoare. Recenziile vor fi nelipsite;timp să am! Asta vă doresc și vouă, indiferent de alegerile livrești pe care le veți face. Aștept cu nerăbdare propuneri, idei și sugestii de lectură pentru 2017 (și niște timp de împrumut, dacă se poate). Lectură plăcută!



     
     Bate la ușă cea mai frumoasă perioadă a anului. Pretutindeni sălășluiește voia bună, copiii din noi învie și atârnă globuri de idei, speranțe, dorințe în crengile brA(n)dului care se pregătește să ne cuprindă.


     Internetul vuiește și el, mai ales sub tremurul tastelor celor care caută de zor meniuri pentru masa de Crăciun. Nu mă pot lăuda, din nefericire, cu un talent gastronomic, astfel că nu-mi permit să înșir aici rețete mai mult sau mai puțin tradiționale. Am găsit, însă, în desaga Moșului un meniu aparte, livresc, perfect pentru cititori! Vi-l împărtășesc, poate, poate, e și pe gustul vostru!

  • Aperitiv
    Începem cu ceva ușor (cum ar trebui să fie și sufletele noastre în zi de sărbătoare): colinde și cântece de Crăciun. Încă din copilărie, diminețile de Crăciun se deschideau în familia mea cu muzică specifică perioadei. A devenit, deci, tradiție pentru mine să ascult ore întregi colinde, să le cânt (din nefericire pentru cei din jur) și să retrăiesc bucuria copilului de odinioară. Iată câteva playlist-uri pe care le-am ochit pentru acest an:





     
     Tot aici, includem și urările transmise celor dragi. Cu toate că epoca în care trăim ne obligă să apelăm la mediul virtual, telefoane sau SMS-uri, nu mă pot desprinde de obiceiul de a scrie felicitări, scrisori sau simple bilete pentru cei dragi. Așa că dincolo de mesajele la distanță (pe care încerc să le personalizez din dorința de a nu părea cu totul neinspirată, fapt pe care nu îl pot nega...), las celor dragi rânduri scrise de mână (cu stiloul, evident, eterna mea obsesie) lângă cadourile atent pregătite.





  • Fel principal
     Ziua de Crăciun este prilejul revederii celor dragi. Servim, așadar, o porție generoasă de discuții despre tot soiul de subiecte: de la simple rememorări, la politică și filosofie. Cele mai dragi mie sunt povestirile familiei mele despre obiceiurile din copilăria lor, despre Crăciunul de altădată, despre momente care le-au rămas întipărite în suflet. Nu irosiți șansa de a-i descoperi în ipostaza de copii sau de nostalgici care se reîntorc, pentru o clipă, spre ceea ce a(u) fost. 
      După conversațiile aparent interminabile, să ne relaxăm în compania unui film! Nu puteam elimina din lista de propuneri „Micul Prinț”, filmul care m-a cucerit la început de 2016 și a cărui cronică o găsiți aici.  Alte recomandări: clasicul  How the Grinch Stole Christmas, It's a Wonderful Life, Arthur Christmas sau A Christmas Carol. Și, dacă tot redevenim copii, să nu uităm de filmele Disney. Iar dacă nu țineți neapărat să vizionați un film în temă cu perioada, ci vă păstrați înclinațiile „livrești”, vă recomand ecranizarea romanului lui Flaubert, „Doamna Bovary”: Gemma Bovery (a cărui esență, atenție!, nu poate fi descoperită decât dacă ați citit cartea).




     
    Pentru familiile inspirate sau pentru grupurile de cititori care caută activități ludice, se recomandă, tot ca fel principal, crearea de povești. Jocul este simplu: o persoană începe o poveste, este brusc întreruptă de cineva (care trebuie să spună „Stop!” când dorește) și cel de lângă continuă șirul narativ. Dacă vă freamătă dorința de a scrie, puteți lua o foaie de hârtie pe care scrieți o propoziție, apoi îndoiți foaia astfel încât cuvintele să fie acoperite, iar următoarele persoane continuă, fără să știe ce au scris cei de dinainte. La final, după ce toată lumea își notează enunțul, citiți împreună „creația”.

  • Desert
    Se poate servi individual sau împărți cu cei dragi. Servire tip bufet suedez din...bibliotecă. Pentru acest Crăciun, pe lista mea de „desert” se găsesc bunătăți precum: „Micul Prinț” (ca în fiecare an, dar ce ocazie mai bună să mă întorc la el?) și  „Doamna Dalloway”-V.Woolf. Lecturile mele nu sunt tocmai în spiritul sărbătorii, dar necesitatea bate, în acest caz, dorința. Oricum ar fi, celor dornici de a pătrunde în atmosfera iernatică le recomand „Colind de Crăciun”-Ch.Dickens, poveștile lui H.Ch.Andersen (îndeosebi „Crăiasa zăpezii” sau „Fetița cu chibriturile”)  și „Crăciun la New York” - Lisa Nieschlag, Lars Wentrup (pe care am răsfoit-o în librărie și încă regret că nu am cumpărat-o).     
    Tot la categoria „desert” includem desenatul și/ sau coloratul. Cărți precum „Pădurea fermecată” sau „Grădina timpului” sunt perfecte pentru a vă relaxa la sfârșit de zi, pentru a vă deconecta și a reflecta asupra bucuriei Crăciunului (mulțumesc bunei mele prietene pentru acest cadou).



     Indiferent de meniul pe care îl veți alege, nu uitați să asezonați totul cu cel mai bun vin: VinLaTine. Petreceți alături de cei dragi, cu voioșie și căldură în suflet. Crăciunul e despre ceilalți, despre bucuria de a fi împreună, despre bunătate și grijă. Crăciun fericit, dragi cititori! 
     


     S-a așternut tăcerea câtorva luni pe blog. Nicio postare, niciun semn din partea mea, în pofida dorinței și a nevoii de a scrie. Simt, deci, că e vremea să povestesc motivele absenței gândurilor printre rânduri. O postare scurtă, dar cuprinzătoare despre „de ce nimic?”, despre viața mea din ultimele luni și despre promisiunea unei reveniri cât mai rapide.        
   Sfârșitul anului m-a aruncat în vârtejul infinit al lecturii. Ceea ce cândva era plăcere, hobby, preocupare a devenit, într-o bună măsură, obligație. Sunt studentă la Litere (și cât de mândră mă simt că pot „tasta” asta, referindu-mă la propria persoană!). Altfel spus, îmi petrec 80% din timp citind (nimic nu m-ar putea bucura mai tare). Cu toate acestea, lecturile mele aparțin acum unor alte sfere. Cărți de critică literară, lingvistică nu își găsesc locul pe blog, din simplul motiv că ele se adresează unui public specializat. Prea puțină beletristică în teancurile de cărți care mi-au umplut deja micul spațiu din noua locuință. Pe de altă parte, cele câteva volume pe care le-am citit (și) cu gândul de a le recenza își așteaptă încă postările. Timpul e necruțător...    
     Pe lângă facultate, îmi petrec timpul la Biblioteca Națională, unde urmez un stagiu de practică despre care pregătesc, însă, un articol special. Se adaugă un alt stagiu de practică, de această dată într-un ONG, tutoratele de la cea de-a doua specializare pe care o urmez și care îmi sugrumă weekendurile (într-un mod productiv, e drept), alături de bibliografiile și temele care depășesc în dimensiuni speranța de viață a unui om. Am câștigat o bursă, am demarat câteva proiecte și colaborări livrești, am cunoscut oameni noi și, cel mai important, m-am (re)descoperit. Pe cât de aglomerat, pe atât de frumos este prezentul meu. Îmi trăiesc visul.   
    Și, dacă până acum, prezentul ăsta frumos m-a ținut departe de blog, iată că astăzi vestea primei colaborări în ce privește PrintreGRânduri, precum și bucuria vacanței, mă determină să mă întorc. Urmează o avalanșă de postări. Toate exprimă o nevoie latentă, un dor și, îndeosebi, bucuria de a vă scrie. 
     
P.S: Titlu mai mult sau mai puțin inspirat. Cu siguranță, sincer.



Sursă poză:http://larapaulussen.tumblr.com/
    Când m-am hotărât să scriu despre Olimpiadă am avut în minte două scopuri: de a informa, aducând în atenție o competiție a cărei existență este întotdeauna pusă la îndoială și de a încuraja tinerii cititori, deschizându-le o cale. Dacă în articolele trecute am vorbit despre formatul concursului și despre ce presupune (dincolo de probă în sine), astăzi vreau să vă împărtășesc gânduri de final, sfaturi și lecții pe care le-am dobândit datorită acestei experiențe.

    Am fost de multe ori întrebată care este „secretul” reușitei. La început, clișeic, făceam referire la pasiune, ambiție, perseverență. Mi-am dat seama, însă, că nu există o rețetă a succesului și că nici măcar dorința nu îți este de ajutor. 
    În spatele unui premiu obținut la Olimpiada Internațională se află, totuși, câteva elemente. În primul rând, pasiune și efort. Dacă nu iubești lectura, cuvântul, dacă nu te simți atras de semnificații, nu poți reuși. Există două tipuri de a te pregăti: fie bazându-te pe materia predată sau recomandată de profesor, învățând efectiv concepte, citate critice, teorie, fie mizând pe intuiție, pe cultura generală, pe trecutul tău „literar”. Eu am urmat întotdeauna cea de-a doua cale. Am vrut ca lucrările mele să fie naturale, sincere, să mă reprezinte așa cum sunt, să reflecte ceea ce știu grație a ceea ce am citit și nu tocit. Am avut o bază de teorie literară pe care am construit pas cu pas, cu ajutorul fiecărei lecturi și am căutat simbioza dintre literatură și celelalte arte. În final, mi-a ieșit. Pentru că am uitat de orice constrângeri, pentru că nu m-am gândit la barem, la evaluatori, ci am scris cum am simțit. Nu eu am mânuit stiloul, ci sufletul care s-a transpus în fiecare sintagmă, frază, paragraf. Premiile au fost rezultatul unei munci de ani de zile. S-au lăsat, poate, așteptate, dar au adus cu ele convingerea că fiecare sacrificiu a meritat. 
    Pasiunea și munca trebuie întărite prin atenție, ambiție și curaj. E nevoie de un gram de nebunie care să ofere originalitate lucrării. În aceeași măsură, de atenție pentru fiecare detaliu. Cuvintele trebuie să se lege de la sine, să curgă, să conviețuiască. Dar mai presus de asta, e necesar curajul de a înfrunta limite și obstacole care ajung să te îngrădească, transformându-te un sclav al propriilor gânduri. În momentul în care te desprinzi de tine însuți, de orice temere, ambiție și lași cuvântul filtrat să vorbească pentru tine, poți trăi cu mulțumirea că ai dat tot ce ai putut. Regrete vor exista întotdeauna, dar pot fi îndulcite de satisfacția luptei (victoriei) cu propriul cuvânt.
    Iubesc această Olimpiadă pentru că pune „altfel” problema lecturii, demonstrând că nu doar cărțile pot fi citite. Totuși. aș schimba multe lucruri. Aș insista, de exemplu, asupra ideii de „dezbatere”, aș propune tablouri sau imagini cu substrat la Subiectul al III-lea, aș înlocui, poate, partea de grile și de ordine cronologică, în favoarea unor exerciții de interpretare, aș spori gradul de dificultate, pentru că trăiesc cu impresia că etapele naționale sunt mai provocatoare, mai dificile. Dar, așa cum este, e bine că există. Și acest gând îmi aduce întotdeauna mulțumire și dor. Am crescut odată cu ea, a devenit parte din mine și port recunoștință tuturor celor care i-au dat viață sau au devenit parte din viața ei. 
    Olimpiada Internațională îți oferă beneficii, deopotrivă spirituale (prin împlinirea eului, prin bucuria câștigului) și „materiale”: burse, echivalarea examenului de Bacalaureat la Limba și Literatura Română, admiterea la facultăți de profil. Vin și trec la fel de repede. Rămâi, în final, cu amintirea experiențelor, a oamenilor întâlniți și cu un amalgam de lecții pe care ți-ai fi dorit să le fi știut din timp. Intrând la liceu, am avut drept scop obținerea unui premiu la etapa națională a Olimpiadei de Limbă și Comunicare în clasa a XI-a. Premiile de la Olimpiada de Lectură contau, dar nu îmi înlocuiau visul. În pofida aspirațiilor mele, nu am reușit decât în clasa a XII-a să obțin mult râvnitul premiu. Și am înțeles că forțarea nu duce decât la înghețarea lucrurilor, așa cum spunea D.Keyes. Toate lucrurile se întâmplă cu un scop. Și toate...la vremea lor. De-aș fi înțeles asta mai devreme!
    Sper ca printre cei care citesc acest articol să se găsească oameni dornici de a participa. Luptați pentru visul vostru! Citiți, munciți, sperați, aveți curaj și putere, bucurați-vă de fiecare cuvânt. Peste ani, tot ce va conta vor fi emoțiile trăite, nicidecum rezultatul. Totul are un scop. Trebuie doar să îl convingi să apară. 
    
    
 
       
melancolia dansează
în spatele draperiilor trase.
eu, pion pe o tablă ce nu-mi aparține,
eu, pion pe o tablă căreia nu îi aparțin,
asist absentă la jocul pleoapelor lumii.
tu dormi alături. ce-ți pasă?
nu ai habar ce înseamnă să privești
prin oameni, prin viață și să nu vezi nimic,
nu ai idee că spate în spate cu tine
doarme ultima urmă de speranță.
tu nu cunoști viața la amurg,
pe tine nimic nu te cutremură.
te desfășori indiferent, lent, atât de lent!
te-ai cuibărit în patul meu, în mine,
mă îndemni inconștient să scriu
și scrisul se împotrivește.
trăiesc prin tine un coșmar
din care nu mă lași să mă trezesc.
mă furi din mine, mă îndepărtezi.
cu ce drept?
te întreb, Octombrie...cu ce drept?


Sursă imagine: http://larapaulussen.tumblr.com/
     În ce privește lectura, copilăria mea a fost aparte. Cu toată strădania tatălui meu (cândva, un cititor împătimit, căruia timpul i-a răpit această plăcere), nu am fost atrasă de cărți specifice vârstei mele. Romanele de aventură sau, în fine, lecturile recomandate unui neofit nu m-au atras niciodată. Prin urmare, l-am descoperit pe  „Robinson Crusoe” mult, mult mai târziu și l-am înțeles abia luna trecută. Acestei revelații îi rezerv, totuși, o postare specială.



     De ce mi-am început astfel recenzia? Pentru că J.Coetzee își croiește opera pe fundamentul scrierii lui Defoe. Nu știu de unde această fascinație pentru mitul Crusoe (Cruso, în carte) în literatura recentă (mă gândesc la „Vineri sau viața sălbatică” al lui M. Tournier), însă modul în care acești autori îl duc mai departe sau îl reinterpretează mă fascinează.
    Revenind asupra firului epic, personajul central (și narator) al operei este Susan Barton care, în urma unui naufragiu, ajunge pe o insulă pustie, unde îi întâlnește pe Robinson și Vineri. Viața de pe insulă este comodă și monotonă. Exponent al civilizației, Robinson își asigură condițiile necesare în acel topos ostil, dar dorința de a se întoarce nu îl macină. În pofida unei evidente diferențe de viziuni asupra vieții, între Susan și bărbat se naște pasiunea. O pasiune care se va curma odată salvați, pentru că Robinson nu supraviețuiește voiajului către Europa. Stabilindu-se, alături de Vineri, în Anglia, personajul feminin caută să îi redea libertatea slujitorului față de care nutrește compasiune. Sub o falsă identitate (pretinzând că este soția lui Crusoe), ea va lua legatura cu Foe (Daniel Defoe) pentru a-i împărtăși experiența lui Robinson. Încercarea de a vinde povestea ascunde, în fapt, intenția de a-l trimite pe Vineri acasă, în Africa, eliberându-l. O nouă poveste de iubire, noi intrigi și obstacole se cos pe marginea eforturilor sale.

    -Dacă ar fi ca Providența să aibă grijă de noi toți, a spus Cruso, cine ar mai rămâne să culeagă bumbacul și să taie trestia de zahăr? Pentru ca treburile lumii să prospere, Providența trebuie uneori să stea trează și uneori să doarmă, așa cum fac creaturile de speță mai joasă. pag.26

    Ideea lui Coetzee mi s-a părut, încă de la început, fenomenală, pentru că reușește să ducă mai departe destinul unui personaj clasic și, în același timp, să pătrundă în geneza operei de la care pleacă. Prezentând o altă latură a lui Cruso (conturată prin prisma nevoii acestuia de Susan, dar și a înțelepciunii pe care o demonstrează prin conversațiile cu ea, dovada puterii habitatului de a influența concepțiile), autorul nu se sfiește să îl ilustreze pe Defoe-omul.  Îl apropie de cititor prin frământările pricinuite de actul creației, reliefându-i greutatea nașterii unei capodopere, dar și prin slăbiciunile și defectele sale. 

    Te rog să ții minte că nu orice om poartă semnul naufragiatului și se simte așa în sufletul său. pag.38

    Pe parcursul lecturii am avut senzația că mă aflu într-o barcă, apa devenind tumultoasă cu fiecare schimbare de situație, cu fiecare moment-limită, conflict sau frământare a personajelor, de altfel, bine conturate. Susan este modelul femeii independente, hotărâte, singurul moment de slăbiciune fiind acela când este pusă față în față cu trecutul. În schimb, Vineri ilustrează durerea mută, dar acută. Supunerea și primitivismul său înduioșează. Este vulnerabil și incapabil de a trăi în civilizație (fapt creionat cu finețe de către scriitor), dar, în mod paradoxal, nici întoarcerea acasă nu este, pentru el, o soluție. Viața sa pare a se fi sfârșit odată cu Robinson. Vineri este, fără să își dea seama, în căutarea unui nou sens, dar nici el și nici Susan nu au puterea de a-l descoperi. Deznodământul, într-o notă de tragism, completează drama fiecărei ființe de hârtie.
    J.M. Coetzee își merită, cu siguranță, Premiul Nobel. Pentru ineditul ideii, pentru stil și mesaj, pentru atenția prin care creionează trăirile personajelor, reinterpretând și purtând spre un final (deschis la Defoe) povestea lui Robinson. „Foe” este o lectură extraordinară care capătă cu atât mai mult greutate în ochii unui cititor care a făcut cunoștință deja cu Crusoe. Printr-o forță copleșitoare, cartea (re)aduce în atenția omului modern simbioza artă-viață, amintindu-i, în final, că:
 Există mai multe feluri, nu numai unul, de a trăi etern. pag.136

    Articolul precedent a cunoscut un succes neașteptat. Am primit mesaje, întrebări, aprecieri din partea celor care s-au arătat încântați de existența unei asemenea competiții. Revin, după cum am promis, povestindu-vă scene din spatele cortinei care, trezindu-se din somnul memoriei, îmi imprimă zâmbet și emoție.




     Olimpiada este, în general, asociată cu ideea de „competiție”. Mi-a luat mult să înțeleg că cel mai dur adversar este propriul eu și că, în spatele oricărei temeri, trebuie să existe o motivație mai puternică decât frica. Acea motivație care să înlăture suspansul și să îl preschimbe în entuziasm. Privind prin această lentilă, Olimpiada nu a fost decât o competiție cu mine însămi și, dincolo de premiile obținute la cele trei ediții (un Premiu II, un Premiu Special și un Premiu III), cel mai mare câștig rămâne experiența. O experiență oferită de probele,cursurile, dezbaterile și, mai ales, de oamenii întâlniți. 
     Emoțiile pricinuite de probă sunt de neimaginat. Nici cărțile citite, nici exercițiile rezolvate și nici (eventual) experiențele anterioare nu-ți stau drept siguranță. Când primești subiectul te desprinzi, parcă, de tine însuți. O iei de la zero și te lași liber în mâna cuvântului (deși, paradoxal, tu ești cel care îl posedă). Astfel am trăit fiecare ediție. De multe ori cuvintele nu mă ascultau. Răzvrătite se ciocneau, se împotriveau...Aveam momente când nu-mi puteam imagina decât eșecul. Am înțeles, în final, că la un astfel de nivel nu există eșec. Participarea este cea mai mare victorie. Emoțiile nu trebuie, nu au voie să sugrume euforia acestei șanse, pentru că în spatele unui rezultat, dincolo de probă, se află ocazii care au o doză mai mare de contribuție la dezvoltarea ta (pe drumul Filologiei sau nu).
     La fiecare ediție am asistat la cursuri ținute de profesori universitari. Sub mantaua propriului stil, propriilor abordări, ni s-au deschis. Ne-au dezvăluit aspecte din viziunile lor, din experiențele de lectură și viață, dar, mai presus de orice, ne-au devenit modele. Îi priveam cu admirație pentru că sunt ceea ce eu nu am devenit (încă, sper). Am „furat” de la fiecare câte ceva...acel „ceva” care simțeam că îmi lipsește. De departe, însă, cel mai frumos lucru împărtășit a fost afirmația domnului Liviu Papadima (ale cărui articole vă îndemn să le citiți aici). 

    În viață, e mare lucru să convingi  o persoană să citească măcar o  carte.

    Sunt cuvintele pe care le port în suflet de fiecare dată când scriu o recenzie. Și sunt, de asemenea, cuvintele care m-au îndemnat să îmi (re)deschid blogul. Îi voi fi veșnic recunoscătoare, deși, probabil, nu va afla niciodată ce rezonanță au putut avea acele vorbe rostite cândva, la Constanța, în sufletul unei eleve care îi va fi studentă.
     Un alt eveniment interesant din cadrul Olimpiadei este (sau, a fost) dezbaterea. În primul an nu am știut la ce să mă aștept. Îmi închipuiam că vom fi împărțiți în echipe și că, pe baza unei moțiuni, ne vom confrunta ideile. Adevărul a fost departe. În realitate, dezbaterea a luat forma unei discuții libere, în care ne-am expus punctul de vedere cu privire la părțile bune și cele mai puțin bune ale concursului. E drept, în final comunicarea consensuală a devenit conflictuală, dar experiența a fost memorabilă pentru că, pentru mine, a constituit apropierea de ceilalți participanți. Ediția de anul trecut a schimbat ușor forma dezbaterii. Am lăsat la o parte problemele concursului și ne-am axat pe tema propusă (drumul, pe atunci), dezvăluind cum am interpretat și rezolvat subiectele. Ascultam cu fascinație „mărturisirile” celorlalți și combăteam, în minte, viziunea lor cu a mea, fapt care mi-a dovedit, încă o dată, cât de complexă este literatura. Despre dezbaterea din acest an v-aș povesti cu mare drag. Din nefericire pentru noi, participanții edițiilor anterioare, în special, care am fi avut atât de multe lucruri de propus, nu a avut loc. Poate data viitoare...
      Oamenii sunt cele mai frumoase amintiri pe care le cunosc. Olimpiada a creat punți între mine și alți pasionați de lectură, care mi-au devenit prieteni. Ne despart zeci, sute, mii de kilometri, am concurat ani la rând și, cu toate acestea, revederea e întotdeauna însoțită de exaltare. Cu unii dintre ei schimb adesea păreri și recomandări de lectură. Trăiesc cu siguranța că nu îi voi pierde. Măcar din memorie... Și sunt mândră că i-am cunoscut, pentru perseverența, originalitatea, dragul de lectură și pentru că au fost parte din evoluția mea. Nici ei nu știu, dar le sunt recunoscătoare.
     Depășind emoționalul care, se pare, m-a acaparat, ideea fundamentală este aceea că Olimpiada nu este echivalentul unei probe și atât. Olimpiada Internațională de Lectură este o călătorie. Nu, nu o banală călătorie la Constanța, ci un drum către tine însuți. Îți oferă libertatea de a te exprima, de a-ți confrunta ideile cu ideile altora, provocarea de a-ți întrece limitele în materie de lectură, ocazia de a cunoaște iubitori pentru nesomnul capodoperelor, modele și locuri noi, dar, mai presus de orice, de a te (re)descoperi.  
     La fel se poate spune, probabil, despre orice competiție. În viața mea, însă, doar aceasta a lăsat amprente. Despre lecțiile pe care mi le-a transmis, în următorul articol...
     
      
     
    
    Toamna și-a reintrat în drepturi, așa că era necesar ca semnele noastre de carte să se adapteze situației.  Semnele pot fi salvate de mai jos.

    Așteptăm pozele voastre cu lecturile toamnei și, bineînțeles, semnele potrivite! Spor la citit! :)
   Click pe semn>Click Dreapta> Save image as... Recomandăm imprimarea pe carton (dimensiuni: 5x18 cm.)

 



    Anul nu se grăbește să se sfârșească, teancul de cărți necitite a devenit, între timp, munte și, cu toate acestea, simt că am găsit cartea preferată dintre toate cele parcurse în 2016. Trăiește în mine senzația că nicio altă lectură nu îi va fura locul, dar, indiferent de schimbările care s-ar putea ivi, „Naufragii” va rămâne o carte de suflet.



    Într-una dintre primele postări de pe blog, mărturiseam că între mine și literatura japoneză există o barieră de care îmi era parcă imposibil să trec. Nu mi-aș fi închipuit atunci că una dintre cele mai bune opere citite de mine și-ar găsi originea în cultura asiatică. Prezentul contrazice vechile prejudecăți, pentru că Akira Yoshimura m-a apropiat de literatura sa, îndemnându-mă astfel să îi cataloghez romanul drept capodoperă. O capodoperă care, bineînțeles, a ajuns în  biblioteca mea din întâmplare, fără vreo recomandare sau recenzie. Mă consider, deci, norocoasă, pentru că intuiția nu m-a înșelat când am adoptat-o de pe rafturile librăriei.
    Pe fundamentul unei legende nipone, romanul lui Yoshimura prezintă povestea unei comunități izolate, care se hrănește cu speranțe, în sensul în care întreprinde ritualuri menite a atrage producerea unui o-fune-sama. Dacă pentru locuitorii acestui pâlc de lume uitat fenomenul ar aduce bunăstare, în fapt el este o tragedie, pentru că reprezintă scufundarea unui vas, naufragiul. În centrul poveștii se află Isaku, un copil de nouă ani, care, în absența tatălui, devine stălpul familiei, ocupându-se de cele mai dificile sarcini din dorința de a îndeplini cererea părintelui: aceea de a nu-și pierde niciunul dintre copii.

    Cuvintele tatălui- spuse pe un ton sever la plecare: „Să nu lăsați copiii să moară de foame”-apăsau ca o povară sufletul lui Isaku. pag. 43

     Sărăcia nu poate fi alungată, din pricina lipsei de experiență a băiatului, fapt care va atrage moartea unuia dintre frați. Model prin perseverență și ambiție, copilul va continua să învețe tainele pescuitului (de unde, în timpul lecturii, impresia că am de a face cu personajul lui Hemingway, Manolin, din „Bătrânul și marea”), și se va implica în ceremoniile comunității, ajutând la chemarea lui o-fune-sama. Pentru două ori în același an, naufragiul va avea loc, însă prosperitatea și entuziasmul se vor dovedi trecătoare, pentru că în spatele norocului se ascunde blestemul. 
     Abundând în emoție și suspans, romanul lui Yoshimura îi relevă cititorului latura primitivă, aproape animalică, a naturii umane. Instinctul de supraviețuire ia aici forma disperării. Oamenii ajung să ucidă, să se roage pentru moartea altora, în schimbul unui trai modest, dar sigur. Rămășițele umanității respiră, în pofida contextului. Există o iubire platonică (pe care mi-aș fi dorit ca autorul să o dezvolte mai mult) și, mai presus de ea, există glasul sângelui întruchipat deopotrivă de bunătatea și înțelepciunea unei mame care se sacrifică pentru copiii ei și de un tânăr care luptă pentru a îndeplini dorința tatălui. Un copil fără copilărie învață timpuriu ce înseamna durerea, moartea, efortul de a rămâne în viață.  

    -Orice lucru se termină la un moment dat. Cine nu este cumpătat, o să ajungă cu siguranță să plângă mai târziu (...). pag. 103

     Ierarhia pe care autorul o sugerează (binele societății-binele aproapelui-binele personal) se încheagă în destinul acestui personaj care găsește puterea de a triumfa în fața morții. Când ți se sfâșâie sufletul, conștientizând drama singurătății și tragismul care îmbracă destinul lui Isaku, speranța se ivește, în ultimele file. „Neașteptat”: iată cuvântul care descrie cel mai bine deznodământul acestei capodopere.
         „Naufragii” m-a lăsat plângând. S-a sfârșit luminos, prin speranță și, totuși, nu a putut atenua sentimentele de milă și compasiunea inspirate de tragedie. Cruzimea, egoismul naturii umane, sugrumarea valorilor în favoarea satisfacerii unor nevoi imediate...fac parte dintr-o lume pe care o renegăm, dar care a existat și continuă să existe.  Sub o formă sau alta mii de Isaku  așteaptă o-fune-sama. Undeva, departe de binele nostru.